Mihai Fusu: Regimul s-a folosit de poeti pentru a crea noua literatura moldoveneasca

Dupa o pauza de 15 ani, regizorul Mihai Fusu a iesit pe o scena din Moldova – “Di la-ntuneric la lughini”. Un spectacol dupa poezia avangardista proletcultista din Transnistria din perioada interbelica, in care regizorul Fusu apare si ca actor, a pus criticii si publicul in fata unei descoperiri.

De ce ati facut acest spectacol?

Initial, cand ne apucasem de acest proiect am vrut doar sa radem si sa ne distram pe seama unui limbaj inventat, rudimentar, cu multe rusisme, care ne parea o comanda ideologica. Or, adancindu-ne in arhive, ne-am dat seama ca avem de a face cu ceva mult mai neobisnuit. Am ajuns sa descoperim o literatura altfel decat ne asteptam: una de avangarda de la inceputul secolului 20 inspirata din Rusia, cu toate curentele care existau: Hlebnicov, Maiakovschi, etc. Regimul s-a folosit de acesti poeti pentru a crea noua literatura moldoveneasca sovietica, iar incepand cu anul 1937 toti au fost lichidati. Aceasta perioada s-a terminat inainte de razboi.

Cum a primit publicul spectacolul?

Pubicul l-a primit extraordinar. Multe momente le-am interpretat intr-o cheie ironica. Am avut multi spectatori tineri. Publicul a fost foarte inteligent si foarte binevoitor. M-a ajutat foarte mult. Finalul am vrut sa-l fac serios si chiar tragic. Este proiectat un cadru de execuţie cand un om este impuscat direct in cap.

Cadrul se repeta de mai multe ori. Pe fonul acestuia sunt scrise numele tuturor poetilor si scriitorilor care au fost lichidaţi.

Care a fost reactia criticilor?

S-a vorbit bine despre spectacol. Este adevarat, ca atat criticii, cat si publicul s-au pomenit in fata unei descoperiri. Nu a fost un fapt pe care toti il stiau si eu i-am dat o tratare neobisnuita. Materialul a fost nou. De aceea multa lume nu stia cum sa-l califice: ca o literatura sovietica sau ca pe o critica a limbajului.   

Proiectul a fost prezentat in cadrul festivalului national de teatru. A fost un eveniment diferit de editiile precedente.

De regula, acest festival are loc o data la doi ani. Insa, precedentul a avut loc in 2006.  Anul trecut nu s-a reusit organizarea acestuia. In acest an, in 2009, festivalul a fost mai mult o dorinta, decat o oportunitate. Spre deosebire de alti ani, nu  s-au dat premii. Nu a fost juriu. A fost mai putin mediatizat. In alti ani, festivaulul era conceput drept o sarbatoare, era asteptat. Salile erau pline chiar de la deschidere. De aceasta data, nu toate spectacolele s-au bucurat de sali pline. Chiar si la deschidere, din pacate, sala a fost semi-goala.

Cum au fost spectacolele?

Eu am prezentat doua spectacole la acest festival si din aceasta cauza nu prea am reusit sa vad alte piese. Ma gandeam mai mult la ale mele. Ambele au fost intr-o situatie specifica. Fiindca nu am sala de teatru, nu le-am jucat destul de demult. Viorica Prepelita care are rolul central in unul din spectacole, in pofida pauzei, s-a descurcat foarte bine. Am dezvoltat acest spectacol. Am adaugat niste secvente video intre fiecare act, fiindca este o trilogie. Filmul a fost facut de Silvia Mirzenco, dar au fost folosite poze pe care le primeam din New York.

“Di la-ntuneric la lughini” a fost prezentat in premiera la festival

Da spectacolul a fost o premiera absoluta. Este un spectacol dupa poezia avangardista proletcultista din Transnistria din perioada interbelica. Este o poezie care a fost de mult uitata. Este cunoscuta de cei care au trait si in perioada sovietica, si care la lectiile de literatura moldoveneasca au fost nevoiti sa faca cunostinta cu anumiti autori de acest gen. Tineretul habar nu are despre aceasta poezie. Spectacolul mi-a produs o enorma placere pe parcursul tuturor etapelor de creatie. Ideea a venit de la Andrei Sochirca.  La etapa a doua ne-am apucat sa adunam materialul. Am scotocit prin arhive. Dupa care am cautat compozitorul. Ne-am oprit la Dorel Burlacu de la “Trigon”. Este un muzician de o seriozitate si un profesionalism de cel mai inalt nivel. A urmat muzica – pentru fiecare poezie un cantec nou, scris special pentru aceasta. Proiectul era minimalist. Nu am vrut sa ne permitem mai multi muzicieni, pentru ca avusesem deja un proiect dupa poezia lui Eugen Cioclea, cand am avut patru muzicieni in scena. Pe multi e greu sa-i aduni, de aceea am decis sa fie doar unul. Dorel Bulacu a devenit omul-orchestra, pentru ca in afara de pianul, pe care il aveam in sceana, s-a inconjurat cu tot felul de percutii: xelofon, talgere de arama, masinarie de facut sunete de uzina, talanga, ciocanele, clopotei si altele. Apoi au urmat repetitiile. La ultima etapa, Andrei Sochirca s-a imbonavit si a trebuit sa ies eu in sceana. Dar si asta fost o placere pentru mine, pentru ca sunt actor si in Moldova nu am mai jucat de vreo 15 ani. Am jucat in Franta.

Cum a fost sa redescoperiti meseria de actor aici, acasa?

Mai ales int-un spectacol pe care l-am urmarit chiar de la nastere, de la conceptie la scenariu si la realizare, a fost o placere enorma pentru mine. “Di la-ntuneric la lughini” este un proiect pe care nici nu stiu cum sa-l numesc –spectacol,  performance sau concert. Avem acolo si video facut de Vitalie Perciun. Fiindca este vorba de anii 20-30 ai secolului trecut, am vrut sa incepem spectacolul cu o cronica care sa-i introduca pe toti in ambianta piesei. In final sunt niste scene de execuţie. Un lucru pe care il stiu oamenii este ca toti acesti poeti au fost lichidati.

Dina Crudu

AllMoldova

17.12.2009