[timpul.md] Lecţie de amor şi de istorie

Noul volum de nuvele (Lecţie de amor, Editura „Bons Offices”, 2010) a lui Victor Dumbrăveanu poate fi catalogat, cu amândouă mâinile, ca aparţinând literaturii sentimentale.

Proza sa din această carte e tandră, dulce ca o jună îndrăgostită, nostalgică, savuroasă şi îndrăzneaţă ca un tânăr care, pe furiş, dar iute, îşi strecoară mâna sub fusta iubitei. Este o proză a primelor experienţe erotice, „mirosind suculent a zăvoi”, cum zice undeva scriitorul, îndrăgită de cititori. Majoritatea personajelor sunt tineri feciorelnici şi timizi, iubind în taină şi intens colege de şcoală sau de grupă, fără să aibă curajul să le mărturisească deschis patima care-i mistuie. Unul dintre aceştia e topit după o colegă de a sa pe care o cheamă seară de seară la telefon, dându-se drept un student la facultatea de educaţie fizică. Pentru a nu fi recunoscut, îşi „schimbă vocea”, punând „în receptor o foaie trecută printr-un pieptene”, astfel ca Adela să nu-şi dea seama că cel care-i face declaraţii de dragoste îi chiar colegul ei de grupă, care aşa şi nu mai prinde la limbă să o cheme la o întâlnire şi sfârşeşte prin a se masturba cu gândul la iubita sa virtuală, care, între timp, s-a lăsat agăţată chiar de un… tip ce practică luptele greco-romane. Iată, aşadar, cum ficţiunea transformă realitatea. Chiar şi dacă autorul ne previne în prefaţă că „autorul nu trebuie confundat cu eroul naraţiunilor”, proza sa din acest volum e profund autobiografică, mai ales că pe personajul-povestitor îl cheamă tot Victor Dumbrăveanu şi este, şi el, scriitor. Citită în această cheie, Lecţie de amor sunt memoriile lui Victor Dumbrăveanu despre cum s-a format ca scriitor pe vremea când realismul socialist era în floare şi când foarte multe fete ispititoare îi curtau intens pe prozatorii moldoveni, sperând să devină, într-o bună zi, personaje literare în nuvelele sau romanele lor de dragoste. Pe alocuri, evocările lui Victor Dumbrăveanu capătă accente de spovedanie: „scriam cu o deosebită plăcere despre constructori… veniţi ca şi mine de la ţară, care… se înghesuiau, unii deja cu familii şi copii, în odăiţe strâmte de cămin, în timp ce locuinţele îşi deschideau larg uşile pentru numeroşi nechemaţi, veniţi de prin toate colţurile Uniunii Sovietice… Deşi îmi spuneau bieţii constructori şi despre lucrurile acestea, eu deja deprinsesem să nu le scriu…”. Această linie de subiect o reia şi în nuvela Dorul de aventură, unde evocă figura ziaristului Lazăr Gherman de la Moldova Socialistă, care scrisese romanul Viforul despre viaţa în lagăr (oare unde mai e acum acest roman?), dar, din păcate, o pierde din vedere în celelalte povestiri, astfel încât nostalgia triumfă în detrimentul adevărului. Există în acest volum o povestire (O noapte de iubire oarbă) care ar fi putut fi o capodoperă a genului şi una dintre cele mai bune povestiri despre perioada sovietică, dar şi din literatura basarabeană contemporană, dacă autorul ar fi omis pasajul jurnalistic cu care începe şi ar fi insistat mai mult asupra discrepanţei dintre ideologia searbădă pe care comsomoliştii o venerau ziua şi instinctele erotice care-i înstăpâneau, turbate şi fără drept de apel, noaptea.
Dumitru Crudu