Skip to content

[savatie.wordpress.com] Amintiri dintr-o copilărie ateistă (fragment de roman)

November 15, 2010

Fragment din romanul ”Dumnezeu este anticomunist – amintiri dintr-o copilărie ateistă”

În fiecare an, la prima ninsoare, mă urcam în podul casei de la Oricova ca să cobor ciubotele mari de chirză ale tatei. Prima zăpadă e ușoară și se topește repede, nici schiurile și nici sania nu alunecă pe ea. Iar ciubotele de chirză, mai ales dacă sînt vechi și au talpa roasă, alunecă nemaipomenit pe iarba ninsă. Coasta dealului se umplea de băieți care-și șîrîiau ciubotele taților, ce le ajungeau pînă la brîu, pentru a se arunca din vîrful dealului cu strigăte de bucurie printre tufele de măceș.

Uniunea Sovietică era plină de astfel de ciubote, încît n-ar fi greșit să o numim țara ciubotelor de chirză. Erau cele mai ieftine încălțări. Ciubotele acestea le purtau soldații, tăietorii de pădure, muncitorii de toată mîna și pușcăriașii. Era, oarecum, o rușine să umbli în chirzovcă, dar fiecare avea acasă măcar o pereche. Țin minte că pe cînd aveam vreo opt-zece ani apăruseră o partidă mare de chirză pentru copii. Dar ele nu erau la fel de bune ca ciubotele mari ale tatei, care hodorogeau cînd alunecau pe gheață și în care te simțeai mult mai în siguranță decît în chirzovcile mici de pionier.

Podul casei de la Oricova era un pod plin de istorie așa cum cred că nu mai exista un alt pod în lume. Aici era întreaga bibliotecă a tatei aruncată grămadă. Cînd s-a întors de la Leningrad, unde a studiat filozofia, tata și-a adus cărțile cu un camion. Tata era marxist și ateu convins, de aceea și cărțile lui erau în cea mai mare parte cărți de propagandă ateistă: filozofie de propagandă, biologie de propagandă, fizică de propagandă, istorie de propagandă. Sărmana casă în care am copilărit purta toată această povară cu tot ce presupune o mulțime atît de mare de demoni adunată la un loc.

Vara petreceam multă vreme în pod răsfoind carte după carte, căutînd desene și fotografii. Era o taină a mea. Mă făcea să mă simt deosebit de ceilalți copii din sat care nu aveau un pod cu cărți. Și de această dată, deși era frig și paginile cărților erau acoperite de promoroacă, iar, pe ici colo, de zăpada care căzuse peste ele prin spărturile acoperișului, totuși mă oprii să răsfoiesc măcar puțin. Dădusem de o carte – ”Marii eretici” -, o carte plină de desene și gravuri. Am pus-o de o parte, ca să o răsfoiesc la cald, la sobă, dar după ce mă satur de patinat cu ciubotele.

În uliță au și început să se audă fluierături și chiote care mă umpleau de nerăbdare.

Printre grămada de cărți de propagandă am dat de o pereche de cizme care nu erau ale tatei. Cum mi s-a spus pe urmă, erau ale bunelului Feodor, tata mamei, care a fost preot. Erau niște cizme de mare fudulie, de hrom, cu talpă de piele bătută cu ținte de lemn. Tata, care avea o ură de clasă față de tot ce era burghez, a spus că astfel de cizme de hrom purtau pe vremuri doar popa și chiaburii satului.

De fapt aceasta era cam singura dată cînd îl pomeneam pe bunelul Feodor, iarna, cînd coboram cizmele lui din pod, odată cu ale tatei. Iar discuția era scurtă și mai mult în jurul cizmelor, de altfel singurul lucru rămas de la bunelul, după ce comuniștii l-au terminat la vîrsta de treizeci și șapte de ani.

Parcă-l văd pe tata cum îmi zice: ”Păstrează-le pentru cînd o să crești. Ce le-aș mai purta eu, dar mie nu-mi vin. Popa Feodor era mai delicat la picior și tu ești de aceeași sămînță, nu te-ai aruncat în neamul nostru, de Baștovoi. Nu știu ce-o să mai iasă și din tine”.

Tata, ca orice marxist, era puțin rasist. Dar prin asta mă împingea fără să vrea spre ”sămînța” bunelului Feodor, pe care, chiar dacă nu știam nimic despre el, începusem să-l iubesc și să mă gîndesc de multe ori la el, părîndu-mi, în mod ciudat, că și el se gîndește la mine. Cum? Nu-mi explicam. Căci pentru toate aveam doar explicațiile tatălui meu ateist. Dar simțeam că, de acolo, – unde acolo nu știu – , părintele Feodor se gîndea la mine și, ceea ce simțeam și mai tare, mă iubea.

Mai tîrziu, cînd eu însumi am ajuns călugăr și preot, mai mulți duhovnici și episcopi mi-au zis că-mi datorez întoarcerea la Dumnezeu bunelului Feodor care m-a răscumpărat cu rugăciunile lui. Totuși propaganda ateistă a intrat atît de adînc în mine încît în prima tinerețe, cînd o făceam pe artistul nonconformist, eu uitasem cu desăvîrșire că sînt nepot de preot. Mi se pare că însăși mama uitase că e fiică de preot atunci cînd s-a căsătorit cu un propagandist al ateismului științific.

Dar cred că așa trebuia să fie. Trebuia să fie și un om născut dintr-un comunist și o fată de preot ucis de comuniști pentru a putea înțelege măcar puțin din tragedia pe care ne-a adus-o comunismul.

Cizmele părintelui Feodor erau frumoase și călduroase, dar nu alunecau ca cele sovietice. Mai bine zis nu alunecau deloc. Totuși le încălțam pentru că îmi erau dragi. Le cremuiam așa cum m-a învățat tata că se cremuiesc ciubotele în armată. Le dădeam mai întîi cu un strat gros de cremă, după care le lăsam puțină vreme. Apoi le periam cu o perie aspră pînă cînd stratul de cremă dispărea și cizmele începeau să strălucească puțin. După aceea le frecam cu o bucată de pătură de lînă. Cizmele căpătau un luciu de parcă ar fi fost din sticlă neagră. Probabil la fel străluceau și cizmele celor care, în iarna lui 52, au venit și l-au arestat pe bunelul Feodor. Ofițerii enkavediști, spre deosebire de soldații de rînd, purtau cizme de hrom.

Chiar dacă nu erau bune la patinat, cizmele părintelui Feodor nu se udau și eu le încălțam cînd mergeam cu colindatul și uratul. Țin minte că tata nu mă lăsa să colind. Zicea că e un obicei prostesc, rămas de la oamenii întunecați de altă dată. Un obicei de care lumea trebuia să se debaraseze și la care eu, un băiat atît de deștept și fiu de ateist, nu puteam să iau parte.

Iar eu nici măcar nu făceam vreo legătură între colindat și religie. Era un prilej de distracție, printre puținele pe care le aveam în acel sat mic și îndepărtat. Desigur, mă atrăgeau și banii pe care îi cîștigam, căci eram săraci.

Într-un an tata mi-a propus zece ruble, numai să nu mă duc cu colindatul. Am refuzat banii, știind că în alți ani am făcut treisprezece ruble și mai bine. I-am zis că nu o să mă duc, dar că nici bani nu-mi trebuie. Sigur că m-am dus. Dar simțeam că am mințit doar pe jumătate și că, cel puțin, nu am luat bani pe minciuna mea. Pionierul din mine nu-mi îngăduia să fac una ca asta.

Acum stau și mă gîndesc cît de neîntemeiată era încrîncenarea tatei împotriva colindatului, cînd tot el mă învăța urături și o făcea pe Moș Gerilă, lăsîndu-mă să cred pînă hăt tîrziu în arătarea cu fălcile cît ceaunul pentru povidlă care, chipurile, dormea toată vara în grămezile de crengi din pădurea Hîrjaucii, iar o dată pe an, la Anul Nou, ieșea să ducă tuturor copiilor cuminți cadouri. Nu avea tata nimic nici împotriva lui Făt-Frumos, lui Strîmbă-Lemne, Harap Alb și a altor năluciri ale minții omenești. Doar împotriva Pruncului Hristos. Despre El nu era voie să existe nici măcar povești, și nici legende, cu atît mai mult cîntece. Probabil, într-un anume fel, undeva adînc în subconștient, tata simțea că, spre deosebire de Moș Gerilă, Hristos chiar exista și, de acolo de unde este, ar fi putut pătrunde, chiar și la o simplă pomenire, în viața noastră și să o schimbe.

Dar asta o pot spune doar acum. Ar fi nedrept să zic că pe atunci aș fi trăit măcar o clipă în care să cred că Dumnezeu există, sau măcar să mă îndoiesc de inexistența Lui. Credeam tot ce mă învăța tata și nimeni altcineva nu m-a învățat ceva contrar. Totuși nu găseam nici o vină Pruncului a cărui naștere o cîntam în fiecare an la Crăciun și de aceea nu consideram că fac ceva rău. Nici măcar nu mi se părea că fac ceva împotriva tatei. Mi se părea că el, tata, nu înțelegea rostul colindatului.

Colindul scurt care se cînta la Crăciun era singurul meu contact cu creștinismul. În Oricova nu era biserică, iar noi nici măcar nu aveam o icoană în casă, așa cum aveau toți oamenii. Cele cîteva familii care mai credeau în Dumnezeu își duceau copiii la împărtășit, o dată pe an, în satul de peste deal, Sipoteni. Tata se revolta că însuși brigadierul de colhoz își ducea copiii la împărtășit cu motocicleta de serviciu.

Mănăstirea Hîrjauca, aflată la doar doi kilometri depărtare, a fost închisă ca și celelalte mănăstiri din Basarabia și transformată în sanatoriu. Aici, în sanatoriul ”Sovetskaia Moldavia” veneau în special, cum mi se părea mie pe atunci, moșnegi cu băști albe și babe rujate care se ascundeau doi cîte doi prin pădure. În urma lor pădurea sălbatecă rămînea plină de hîrtii și smocuri de vată murdară. Tata mă lua uneori la lecțiile de ateism pe care le ținea acestor boșorogi.

Nici nu știu dacă ceea ce s-a întîmplat a fost rău sau bine. Știu doar că am cunoscut o altă lume și o altă viață sau cel puțin am trăit într-un loc de unde lumea și viața erau văzute cu totul diferit. Între timp cărțile din podul de la Oricova s-au prăpădit. Cizmele bunelului Feodor le-a stricat la săniuș fratele meu mai mic. Tot ce a mai rămas pare să fie doar dorința mea cuminte de a povesti întîmplări și trăiri care, probabil, nici măcar nu pot fi povestite.

Vezi Partea II pe blogul parintelui Savatie

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: