Skip to content

[timpul.md] La Teatrul Naţional, dănţuie Amorul…

April 30, 2010

Parafrazând o butadă, zicem că unii oameni de teatru montează pentru că se consideră regizori, iar alţii montează pentru că sunt regizori. Dramaturgia shakesperiană nu este o întâmplare în biografia artistică a lui Alexandru Vasilache, fondatorul şi animatorul Teatrului de buzunar – Hamletul său, realizat în 1996, la TNME (din a cărui scenă e debarcat curând) a intrat în legendă, participând cu brio la prestigioase festivaluri internaţionale; cele două versiuni ale comediei Visul unui nopţi de vară, deşi montate la o distanţă considerabilă în timp, la TNME şi Teatrul rus „Cehov”, se menţin pe afiş. Acum, spre bucuria spectatorilor şi desfătarea actorilor, Alexandru Vasilache propune o feerie originală, inspirată de patru comedii din prima perioadă, luminoasă, a creaţiei geniului renascentist, reunite sub titlul ghiduş (oarecum hazardat), Amorul dănţuie şi feste joacă. Un spectacol împlinit ca o seară de iubire, dens în conotaţii şi referinţe, senzual şi incitant: din textele clasicizate, regizorul elimină cam trei sferturi, păstrând acţiunea şi sensul, liniile principale de subiect. Or, desenând atmosfera în stil propriu (categorisit ca realism şoptit), accentuează senzaţia generală de mediu jinduind iubirea cea împlinitoare. Cu rigoare de entomolog şi umor dezlănţuit restabileşte o faună viu colorată pe scena dominată de Dragoste, în eterna sa confruntare cu moartea. O dezbatere despre relaţia de cuplu, asumată: cu cât te ridici, („te guguţi” în limbaj frivol), cu atât eşti mai de nimic, astfel concluzionează Rucsanda (Doriana Zubcu Mărgineanu), îmblânzită de Mefodie (Anatol Durbală) chintesenţa vieţii de familie armonioase, asumate de ambii parteneri ca luptă pentru binele comun. O lecţie de viaţă şi de morală socială în comunitatea ce mai mult dezleagă decât leagă şi vrea să aleagă fără să culeagă… Cuplurile în formare, întrecându-se cu exuberanţă la dans şi cântec, susţin ţesătura rafinată a montării: sunt delicioşi în potrivirea lor Snejana Puică şi Leo Rudenco, Mihaela Strâmbeanu şi Alexandru Pleşca, Ghenadie Gâlcă, Ina Surdu s-au integrat în modul cel mai firesc cu putinţă în ansamblu debutanţii Mihai Zubcu şi Irina Vacarciuc. Cum ar putea fi altfel când seniorii Sandu Leancă, Valentin Zorilă, Nicu Suveică, Constantin Adam, Lilea Bejan, Anişoara Bunescu, Mihaela Damian, Anisoara Tkacenko, Tudor Patron le deşteaptă ambiţiile prin dezinvoltură şi seriozitate în a se face de râs? O apariţie memorabilă ce a stors lacrimi… de bucurie din ochii spectatorilor este Nicodim, călugăr, pusnic, mereu chefliu, interpretat cu harul său cunoscut de Petru Oistric, de un comic nativ irezistibil.

Eseul dramatic-liric-grotesc al lui Sandu Vasilache e motiv de bucurie pentru spectatori – de mult nu s-a mai văzut pe la noi o asemenea frescă de moravuri baroce, simbioză surprinzătoare dintre spiritualismul magic ancestral şi interpretarea modernă, hibrid între elementele populare şi sensibilitatea cultivată; spectacolul induce optimism şi voie bună, condimentat din belşug cu jocuri câmpeneşti, cântece de inimă albastră, ritualuri precreştine (Căluşarii şi Paparudele, cele mai uşor identificabile – ilustraţia muzicală semnată fiind de compozitorul Iurie Andronic, coregrafia – Dumitru Tanmoşan, costumele – Ludmila Furdui). Toate minunatele întâmplări izvodite de geniul shakesperian, suflul serbărilor populare, umorul fără perdea al briţilor din pieţele medievale au obţinut viză de reşedinţă undeva în preistoria noastră; băieţii şi fetele poartă nume neaoşe româneşti; cetatea Ţeţina, demult dispărută, e reconstruită în cuvânt şi în imaginaţie, devenind arena de luptă dintre elementul feminin şi cel masculin (cu câştig de cauză reciproc!), spaţiul fermecat al iniţierilor, în arta iubirii dar şi a convieţuirii. Decorul limpede şi extrem de funcţional imaginat de maestrul Iurie Matei nu împiedică mişcarea riguros ordonată a numeroşilor protagonişti, ci o disciplinează, o ordonează concomitent pe mai multe planuri interferente – pe orizontală şi pe verticală, sus şi jos, doi paşi înainte şi unul înapoi, „ţâca-ţâca” în ritm de nu-mă-uita…

Cică, afirmă înţelepţii, de casa unde se spun poveşti nu se apropie diavolul. Poveştile spuse zglobiu şi duios de Alexandru Vasilache şi talentata trupă a TNME (care, de-o vreme încoace, nu prea are ocazia să-şi probeze şi să-şi etaleze întregul potenţial artistic) pendulează între modernitate şi tradiţie, între romantism şi expresionism. Or, dramaturgia shakesperiană, complexă şi infinită („Ca Dumnezeu, te-arăţi în mii de feţe”, zicea Eminescu), dispune de energie comprimată în fiecare frază, în fiecare verb-atom. Precum în fizică, secretul constă în a şti să declanşezi reacţia în lanţ. Restul… vine de la sine.

Larisa Turea

http://www.timpul.md/articol/la-teatrul-national-dantuie-amorul%E2%80%A6-10053.html

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: